Durere....

    Mereu mă întreb: " De ce există durere ?" sau " De ce noi, oamenii, a trebuit să avem inimă ?" şi nici până în momentul de faţă nu am găsit un răspuns, şi nu cred că am să-l găsesc nici acum, nici mai târziu. Îmi aduc aminte că odată ( cu mult timp în urmă ) ştiam şi eu ce este acela un zâmbet, ce este fericirea. Dar acum ? Acum au dispărut. Unde ? Probabil undeva în interiorul finţei mele, atât de adânc încât nici nu sunt sigură că le mai am. De ce au dispărut ? Sau cum ? Durerea, durerea a venit peste ele, ca atunci când valurile mării lovesc nisipul, dar acum aceste valuri de durere nu se întorc în mare. Rămân aici, transformându-mă într-o persoană închisă.... un emo kid. Da. Exact ca ei. Îmbrăcată în negru, rece, şi urând viaţa. O urăsc din toate punctele de vedere si de mirosire, desenare, pictare, orice. Urăsc tot ce mă înconjoară, mă urăsc pe mine.

     Când văd oameni zâmbind simt cum catralioane de ace, săgeţii, gloanţe, săbii îmi trec prin inimă, cum ochii mă înţeapă. De tristeţe pentru că ştiu că niciodată nu am să fiu ca ei, dar în acelaşi timp râd în sinea mea. De ce ? Pentru că sunt aşa de naivi. Ei cred că viaţa e roz, roşie, galbenă, dar nu este. Este maro şi negru. Este moartă. Viaţa este moartă, cel puţin pentru persoana mea. Eu nu mai am pentru ce trăi, doar pentru durere, ce deja mă domină, stăpâneşte. Oare voi reuşi să ies din acest blestem al durerii ? Nicoadată, şi o spun cu toată forţa pe care o mai am în corp şi în acelaşi timp cu multă durere.

   

     Viaţa mea nu mai este ce a fost. Acum sunt doar eu...şi durerea mea...

Cu sinceritate,

E.