Durere....

    Mereu mă întreb: " De ce există durere ?" sau " De ce noi, oamenii, a trebuit să avem inimă ?" şi nici până în momentul de faţă nu am găsit un răspuns, şi nu cred că am să-l găsesc nici acum, nici mai târziu. Îmi aduc aminte că odată ( cu mult timp în urmă ) ştiam şi eu ce este acela un zâmbet, ce este fericirea. Dar acum ? Acum au dispărut. Unde ? Probabil undeva în interiorul finţei mele, atât de adânc încât nici nu sunt sigură că le mai am. De ce au dispărut ? Sau cum ? Durerea, durerea a venit peste ele, ca atunci când valurile mării lovesc nisipul, dar acum aceste valuri de durere nu se întorc în mare. Rămân aici, transformându-mă într-o persoană închisă.... un emo kid. Da. Exact ca ei. Îmbrăcată în negru, rece, şi urând viaţa. O urăsc din toate punctele de vedere si de mirosire, desenare, pictare, orice. Urăsc tot ce mă înconjoară, mă urăsc pe mine.

     Când văd oameni zâmbind simt cum catralioane de ace, săgeţii, gloanţe, săbii îmi trec prin inimă, cum ochii mă înţeapă. De tristeţe pentru că ştiu că niciodată nu am să fiu ca ei, dar în acelaşi timp râd în sinea mea. De ce ? Pentru că sunt aşa de naivi. Ei cred că viaţa e roz, roşie, galbenă, dar nu este. Este maro şi negru. Este moartă. Viaţa este moartă, cel puţin pentru persoana mea. Eu nu mai am pentru ce trăi, doar pentru durere, ce deja mă domină, stăpâneşte. Oare voi reuşi să ies din acest blestem al durerii ? Nicoadată, şi o spun cu toată forţa pe care o mai am în corp şi în acelaşi timp cu multă durere.

   

     Viaţa mea nu mai este ce a fost. Acum sunt doar eu...şi durerea mea...

Cu sinceritate,

E.

Lacrimi.

Lacrimi. Un cuvânt atât de simplu, dar atât de cunoscut şi trăit de noi ( majoritatea fiind fete ). Lacrimile sunt mai mult decât apa adunată în canalul lacrimal ( denumirea biologică ), sunt sentimentele noastre, de la cele mai fericite până la cele mai dureroase. Este imposibil ca o fată să nu fi vărsat lacrimi, să nu fi plâns după cineva sau din cauza unui anumit lucru.
  Fetele plâng după băieţii, dar restul de ce plâng ? Doar pentru a vârsa lacrimi ? Plâng, cu lacrimi pline de durere, doar pentru că au greşit. Sunt singure, într-un colţ de cameră şi nimeni nu vine la ele, nimeni nu le oferă umărul. Eşti doar tu, şi lacrimile tale. Câteodată mă întreb de ce D-zeu mă lasă să trăiesc în aceste lucruri, în aceste dureri.  De ce nu poate să mă cureţe cu un burete de pe pământ ? Îi place chiar atât de mult să mă vadă suferind ? Este chiar aşa de sadic ? Dacă vrea aşa de mult să îmi continui viata, de ce nu o face ( cât de puţin ) mai uşoară ? Niciodată nu am găsit răspunsul la aceste întrebări, este posibil să nu le găsesc niciodată.
 Aceste lacrimi sunt vărsate pentru viaţa mea, suferinţele mele. Ciudată, nebună, crizată, satanistă, poate aşa mă văd alţi dar eu simt nevoia unei persoane lânga mine. Vreau să am un umăr pe care să pot plânge, să ştiu că sunt o fiinţa umană doar primind dragoste.... Sau prieteni.
 Prieteni sunt cei care vor fi cu tine mereu, la lacrimi, la râsete, la frig, la cald, la prânz, la şcoală. Oricunde te-ai duce ai să fi înconjurat de prieteni, unii care te iubesc, alţii care te urăsc. Chiar dacă nu eşti iubită, încearcă să accepţi că şi prietenii sunt buni, şi ei îţî oferă dragoste, poate una mai puternică decât poate să-ţi dea un iubit. O dragoste frăţească.

Cu sinceritate,

E.